Cam aşa eram şi eu... un Robinson Crusoe naufragiat în pustietatea a două milioane de suflete ce vieţuiesc în Bucureşti. Într-o zi a venit G. şi - de atunci - lucrurile s-au schimbat. Eu locuiam într-o garsonieră; acum locuim într-o garsonieră. Garsonieră... cuvânt franţuzesc, indecent, impertinent, impudic, savuros, plin de promisiuni, plin de regrete desuete. Nimic „imobiliar“ în acest cuvânt. Nici o legătură cu agenţii care colcăie în căutarea altor naufragiaţi, în căutarea profitului, a comisionului, a poziţiei pe piaţă. Agenţi identici, siamezi, „agenţii Smith“ din Matrix... O garsonieră e vastă, e imensă cât toată libertatea unui celibatar. O libertate haotică, punctată doar de regula incoerentă a improvizaţiei. Greu de controlat, o garsonieră e prin excelenţă masculină, aşa cum o arată şi numele: garçon, bărbatul încă neîmplinit, puştiul adolescent, cu sexualitate vulcanică şi frustrată, cu juvenilitatea transformată într-un mod de viaţă. Socialmente vorbind, garçon-ul are o poziţie inferioară, de subaltern.
De exemplu, e „băiatul“ care serveşte berea, aduce nota, primeşte bacşişul. Are meserii contextuale, mobile, nocturne. Existenţă monadică, individ suficient sieşi, suficient garsonierei în care fiinţează. În secolul II, Straton (sau Strato) din Sardis le va dedica lor, „garsonului“ şi tipului său de viaţă, o serie de epigrame erotice, pederaste, sub denumirea de Mousa Paidike (The Boyish Muse în engleză, La Muse garçonničre în franceză). O muză băieţoasă, a băieţilor amorezaţi. Epigrame pline de sexualitate desfrânată, de amor cu năbădăi şi detalii picante, detalii atinse de un rafinament scandalos. Masculinitatea unei garsoniere este atât de evidentă, încât până şi o fată sau o femeie care frecventează prea mult băieţii, („garsonii“, adică) este o femeie care împrumută tabieturile acestora, alura, poate chiar fizionomia; ea e„trčs garçonničre“! Ca substantiv, garçonničre desemnează un apartament clandestin. E un substantiv feminin şi asta e cât se poate de potrivit. A fi tânăr şi singur înseamnă - în baza unor reguli rămase în adâncul uitat al eticii sociale - a fi în clandestinitate, a sfida obligaţiile sociale, iar spaţiul pe care-l ocupă se cuvine a fi la genul feminin. Femeia în sine nu are voie să petreacă un timp nelimitat într-un astfel de spaţiu:l-ar compromite! Constanţa prezenţei sale ar scoate din clandestinitate garsoniera, ar smulge-o din atemporalitate şi ar introduce-o în legalitatea timpului definit. Femeia normează, impune reguli, ordine, sens. Lasă urme, semne pline de mesaj, ca urma în nisip de care vorbea C.C. Baxter, alias Jack Lemmon în filmul lui Billy Wilder. Aduce coerenţă. Haosul savuros al unei garsoniere nu admite mai mult decât prezenţele scurte, trecătoare (de preferat diferite), ale cât mai multor femei, cărora refuză să le promită fidelitate. Relaţia dintre garçon şi garsonieră este naturală, organică, se prelungesc reciproc, se continuă unul pe celălalt, precum calul şi cavalerul Evului Mediu occidental. De altfel, sunt destule similitudini între cavaler şi garçon-ul urban. Deşi codurile sunt altele, deşi jurămintele au conţinuturi diferite, ambii sunt itineranţi (garsoniera nu este un spaţiu fix decât din punct de vedere fizic, în termeni afectivi este un vehicul), ambii cunosc diferite femei şi meleaguri, diferite vieţi pline de sensuri. Unul jură pe sabia sa, pusă în slujba regilor, a Bisericii, a lui Dumnezeu, celălalt jură pe prezervativul său, pus în slujba sexualităţii neîngrădite, în slujba libertăţii individului (libertate de tip nonburghez), a eticii agnostice. Un garçon nu mai este un garçon în momentul în care acceptă o singură femeie, în momentul în care se transformă din individ în partener, din clipa în care îl descoperă pe Dumnezeu prin femeie. Prezervativul - menţionat aici fără intenţii impudice - este teaca sabiei unui garçon, ea este hieroglifa (semnul sacru) infertilităţii premeditate, este o vasectomie contextuală. Nu spun degeaba hieroglifă: teoria hieroglifelor este „teorie agnostică potrivit căreia senzaţiile şi reprezentările omului nu sunt o copie a obiectelor, ci numai semne convenţionale, simboluri, care nu au nimic comun cu obiectele reale şi cu însuşirile lor“. (Am găsit asta în DEX-ul online!) Acceptarea unei singure femei în spaţiul nebulos al unei garsoniere, implică acceptarea fertilităţii şi a procreării...,a lucrurilor reale care impun cu autoritate dogma respectabilă a responsabilităţii. La început, când G. venea pe la mine, îi impusesem un maximum de trei zile în care putea sta neîntrerupt; aplicasem astfel o grilă furată din canoanele monahale, în scopul de a-mi proteja „sihăstria“, starea de asceză, integritatea chiliei în care-mi murmuram rugile mele pasionale. Mai mult de trei zile de prezenţă neîntreruptă ar fi presupus deja permanenţă şi, deci, asumare unor reguli de convieţuire în doi, reguli ce urmau să fie stabilite - fatalitate - tot în doi. Ar fi fost un abandon, o renunţare la religia individualităţii plenare şi manifeste. O renunţare care, trebuie să mărturisesc, ar fi avut parfum de apostazie. G. s-a supus pretenţiei mele cu docilitatea plină de demnitate şi de frumuseţe a femeii îndrăgostite şi totul părea să fie în regulă. Până când, într-o zi oarecare, căutând-mi nişte haine în dulap, am realizat că nu mai e loc! Că nu mai am loc! Că e plin! Plin de semne, de urme, plin de prezenţă. Înfricoşat am priceput că, de fapt, lucrurile s-au schimbat. Violată, garsoniera mea regurgita acum istoria mea recentă (şi privată), îmi arunca în faţă dovezile infidelităţii mele. Păcătuisem! Devenisem fidel unei singure femei, iar vizitele ei, deşi atent constrânse la limitele unui timp impus de mine, deveniseră tot mai dese, mai ritmice, pauzele dintre ele devenind deja mai scurte decât intervalul impus, de doar trei zile. Mai „grav“ decât asta era faptul că erau vizitele aceleiaşi femei, ceea ce garsoniera nu putea să accepte. Obiectele acelea infime, pline de dulcegării cromatice şi de broderii de un estetic înduioşător erau, în fapt, redutabile arme de persuasiune, erau urmele unei invazii inconştiente, purtau un parfum străin mie şi tot mai mult impus garsonierei. Alături de bluziţele, tricourile, pantalonii scurţi şi alte piese vestimentare dintre cele mai intime, ca un Tobit de pe ochii căruia îngerul Rafael a îndepărtat albeaţa provocată de găinaţul vrăbiilor, am văzut...; am văzut TOT! Papucii moi din hol, periuţa de dinţi, pasta de dinţi, piepteni ciudaţi, parfumuri cu care nu aveam ce să fac, un uscător de păr, rujuri, demachiante, ambalaje misterioase (uitate pe policioară), spray-uri şi deodorante, elastice şi clame pentru păr şi multe alte chestii din acelaşi registru, chestii care nu erau doar obiecte, ci veritabile mijloace de seducţie ori, privind lucrurile dintr-un alt unghi, dovezile unei seducţii deja împlinite. G. nu le adusese în mod calculat; poate că nici măcar conştient: le adusese cu sine pentru a le folosi în cele trei zile şi nu le-a mai luat înapoi pentru că ştia că va reveni. În aparenţă vorbim despre un pragmatism firesc; în realitate vorbim despre siguranţa cu care G. ştia că se va întoarce. Tocmai această siguranţă ar fi trebuit să declanşeze alarma. Nu a făcut-o şi asta înseamnă că, fără să-mi dau seama, nu mai eram un garçon. Implicit, garsoniera nu mai era garsonieră, ci un apartament cu o singură cameră. Era încă mare, spaţioasă, ne tolera pe amândoi, dar haosul primordial primise deja în plex incizia Logosului, atingerea feminină a Sophiei. Eram în zona de graniţă, de tranzit: ea - încă respectuoasă faţă de idolii mei acum fără putere, eu - tot mai evident convertit la cultul monogamiei. Poate că ar fi trebuit să plecăm, dar garsoniera ne-a ţinut pe loc, cu o disperare geloasă. Ne-a oferit nurii intimităţii de cuplu, ne-a promis eternitate. În filmul The Apartment (în varianta franceză, La Garçonničre), C.C. Baxter pierduse controlul asupra proprie-i locuinţe; aceasta devenise un fel de bordel, locul de adulter al şefilor săi şi al amantele lor. În finalul filmului, el trebuie să lupte pentru integritatea spaţiului său privat şi îşi va pierde (ca şi iubita sa) slujba. Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc de finalul poveştii (când cuplul şomer, dar fericit şi îndrăgostit, se veseleşte jucând cărţi) ca de o fugă. Au eşuat în joc, în ludic,într-o garsonieră pângărită şi, acum, rebotezată. Filmul e destul de relevant: e făcut în 1960, la câţiva ani va fi ridicat şi blocul în care locuim noi. Sunt din aceeaşi generaţie. Noi nu am jucat cărţi, noi ne-am gândit să remodelăm interiorul garsonierei. Şi am făcut-o decis, cu determinare. În mod interesant, discuţiile, disputele, pretenţiile pe care fiecare încerca să le impună celuilalt pentru a conferi noului spaţiu un profil cât mai îmbietor, nu au fost lipsite de sens. Într-o zi, după ani de la povestea de mai sus, am primit vizita unor prieteni: un cuplu. G. era la Mangalia, împreună cu M. Rămas numai cu mine şi cu lucrurile mele, apartamentul recăpătase aspectul unei garsoniere. Atunci când le-am povestit că eu şi cu G. am gândit singuri tot designul interior (împreună cu tâmplarul care a executat mobila), el a reacţionat, rotindu-şi privirea prin încăpere: „Ciudat, la cum arată totul, aş fi zis că locuieşti singur... are un aer foarte masculin!“ Am trăit un sentiment ciudat, complex, în care se amestecau mândrie, speranţă, tristeţe, vinovăţie, teamă. Am „învins“, deci? Dar împotriva cui? Şi a ce? Acum mă gândesc că poate de aceea lucrurile împrăştiate ale lui M., scutecele lui lăsate temporar pe rafturile bibliotecii, ba, uneori, chiar prezenţa sa entropică şi revendicativă, par atât de violente în universul de linii drepte, bine conturate, relativ minimaliste ale mobilierului actual. Dacă aş fi lăsat-o pe G. să gândească un interior, ar fi fost sigur mai potrivit pentru lumea lui AZI! Iar „azi“ bat uşor la uşa metalică pe care am instalat-o în timpul modificărilor, în mână port punga cu şaorme ce-ncep să se răcească, G. îmi descuie şi eu pătrund într-un univers dens şi cald, pe care-l iubesc şi cu care mă lupt. Un univers cu păr roşcat şi ochi alungiţi, aproape asiatici, plini de viaţă şi de inocenţă - ca de lup.
De exemplu, e „băiatul“ care serveşte berea, aduce nota, primeşte bacşişul. Are meserii contextuale, mobile, nocturne. Existenţă monadică, individ suficient sieşi, suficient garsonierei în care fiinţează. În secolul II, Straton (sau Strato) din Sardis le va dedica lor, „garsonului“ şi tipului său de viaţă, o serie de epigrame erotice, pederaste, sub denumirea de Mousa Paidike (The Boyish Muse în engleză, La Muse garçonničre în franceză). O muză băieţoasă, a băieţilor amorezaţi. Epigrame pline de sexualitate desfrânată, de amor cu năbădăi şi detalii picante, detalii atinse de un rafinament scandalos. Masculinitatea unei garsoniere este atât de evidentă, încât până şi o fată sau o femeie care frecventează prea mult băieţii, („garsonii“, adică) este o femeie care împrumută tabieturile acestora, alura, poate chiar fizionomia; ea e„trčs garçonničre“! Ca substantiv, garçonničre desemnează un apartament clandestin. E un substantiv feminin şi asta e cât se poate de potrivit. A fi tânăr şi singur înseamnă - în baza unor reguli rămase în adâncul uitat al eticii sociale - a fi în clandestinitate, a sfida obligaţiile sociale, iar spaţiul pe care-l ocupă se cuvine a fi la genul feminin. Femeia în sine nu are voie să petreacă un timp nelimitat într-un astfel de spaţiu:l-ar compromite! Constanţa prezenţei sale ar scoate din clandestinitate garsoniera, ar smulge-o din atemporalitate şi ar introduce-o în legalitatea timpului definit. Femeia normează, impune reguli, ordine, sens. Lasă urme, semne pline de mesaj, ca urma în nisip de care vorbea C.C. Baxter, alias Jack Lemmon în filmul lui Billy Wilder. Aduce coerenţă. Haosul savuros al unei garsoniere nu admite mai mult decât prezenţele scurte, trecătoare (de preferat diferite), ale cât mai multor femei, cărora refuză să le promită fidelitate. Relaţia dintre garçon şi garsonieră este naturală, organică, se prelungesc reciproc, se continuă unul pe celălalt, precum calul şi cavalerul Evului Mediu occidental. De altfel, sunt destule similitudini între cavaler şi garçon-ul urban. Deşi codurile sunt altele, deşi jurămintele au conţinuturi diferite, ambii sunt itineranţi (garsoniera nu este un spaţiu fix decât din punct de vedere fizic, în termeni afectivi este un vehicul), ambii cunosc diferite femei şi meleaguri, diferite vieţi pline de sensuri. Unul jură pe sabia sa, pusă în slujba regilor, a Bisericii, a lui Dumnezeu, celălalt jură pe prezervativul său, pus în slujba sexualităţii neîngrădite, în slujba libertăţii individului (libertate de tip nonburghez), a eticii agnostice. Un garçon nu mai este un garçon în momentul în care acceptă o singură femeie, în momentul în care se transformă din individ în partener, din clipa în care îl descoperă pe Dumnezeu prin femeie. Prezervativul - menţionat aici fără intenţii impudice - este teaca sabiei unui garçon, ea este hieroglifa (semnul sacru) infertilităţii premeditate, este o vasectomie contextuală. Nu spun degeaba hieroglifă: teoria hieroglifelor este „teorie agnostică potrivit căreia senzaţiile şi reprezentările omului nu sunt o copie a obiectelor, ci numai semne convenţionale, simboluri, care nu au nimic comun cu obiectele reale şi cu însuşirile lor“. (Am găsit asta în DEX-ul online!) Acceptarea unei singure femei în spaţiul nebulos al unei garsoniere, implică acceptarea fertilităţii şi a procreării...,a lucrurilor reale care impun cu autoritate dogma respectabilă a responsabilităţii. La început, când G. venea pe la mine, îi impusesem un maximum de trei zile în care putea sta neîntrerupt; aplicasem astfel o grilă furată din canoanele monahale, în scopul de a-mi proteja „sihăstria“, starea de asceză, integritatea chiliei în care-mi murmuram rugile mele pasionale. Mai mult de trei zile de prezenţă neîntreruptă ar fi presupus deja permanenţă şi, deci, asumare unor reguli de convieţuire în doi, reguli ce urmau să fie stabilite - fatalitate - tot în doi. Ar fi fost un abandon, o renunţare la religia individualităţii plenare şi manifeste. O renunţare care, trebuie să mărturisesc, ar fi avut parfum de apostazie. G. s-a supus pretenţiei mele cu docilitatea plină de demnitate şi de frumuseţe a femeii îndrăgostite şi totul părea să fie în regulă. Până când, într-o zi oarecare, căutând-mi nişte haine în dulap, am realizat că nu mai e loc! Că nu mai am loc! Că e plin! Plin de semne, de urme, plin de prezenţă. Înfricoşat am priceput că, de fapt, lucrurile s-au schimbat. Violată, garsoniera mea regurgita acum istoria mea recentă (şi privată), îmi arunca în faţă dovezile infidelităţii mele. Păcătuisem! Devenisem fidel unei singure femei, iar vizitele ei, deşi atent constrânse la limitele unui timp impus de mine, deveniseră tot mai dese, mai ritmice, pauzele dintre ele devenind deja mai scurte decât intervalul impus, de doar trei zile. Mai „grav“ decât asta era faptul că erau vizitele aceleiaşi femei, ceea ce garsoniera nu putea să accepte. Obiectele acelea infime, pline de dulcegării cromatice şi de broderii de un estetic înduioşător erau, în fapt, redutabile arme de persuasiune, erau urmele unei invazii inconştiente, purtau un parfum străin mie şi tot mai mult impus garsonierei. Alături de bluziţele, tricourile, pantalonii scurţi şi alte piese vestimentare dintre cele mai intime, ca un Tobit de pe ochii căruia îngerul Rafael a îndepărtat albeaţa provocată de găinaţul vrăbiilor, am văzut...; am văzut TOT! Papucii moi din hol, periuţa de dinţi, pasta de dinţi, piepteni ciudaţi, parfumuri cu care nu aveam ce să fac, un uscător de păr, rujuri, demachiante, ambalaje misterioase (uitate pe policioară), spray-uri şi deodorante, elastice şi clame pentru păr şi multe alte chestii din acelaşi registru, chestii care nu erau doar obiecte, ci veritabile mijloace de seducţie ori, privind lucrurile dintr-un alt unghi, dovezile unei seducţii deja împlinite. G. nu le adusese în mod calculat; poate că nici măcar conştient: le adusese cu sine pentru a le folosi în cele trei zile şi nu le-a mai luat înapoi pentru că ştia că va reveni. În aparenţă vorbim despre un pragmatism firesc; în realitate vorbim despre siguranţa cu care G. ştia că se va întoarce. Tocmai această siguranţă ar fi trebuit să declanşeze alarma. Nu a făcut-o şi asta înseamnă că, fără să-mi dau seama, nu mai eram un garçon. Implicit, garsoniera nu mai era garsonieră, ci un apartament cu o singură cameră. Era încă mare, spaţioasă, ne tolera pe amândoi, dar haosul primordial primise deja în plex incizia Logosului, atingerea feminină a Sophiei. Eram în zona de graniţă, de tranzit: ea - încă respectuoasă faţă de idolii mei acum fără putere, eu - tot mai evident convertit la cultul monogamiei. Poate că ar fi trebuit să plecăm, dar garsoniera ne-a ţinut pe loc, cu o disperare geloasă. Ne-a oferit nurii intimităţii de cuplu, ne-a promis eternitate. În filmul The Apartment (în varianta franceză, La Garçonničre), C.C. Baxter pierduse controlul asupra proprie-i locuinţe; aceasta devenise un fel de bordel, locul de adulter al şefilor săi şi al amantele lor. În finalul filmului, el trebuie să lupte pentru integritatea spaţiului său privat şi îşi va pierde (ca şi iubita sa) slujba. Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc de finalul poveştii (când cuplul şomer, dar fericit şi îndrăgostit, se veseleşte jucând cărţi) ca de o fugă. Au eşuat în joc, în ludic,într-o garsonieră pângărită şi, acum, rebotezată. Filmul e destul de relevant: e făcut în 1960, la câţiva ani va fi ridicat şi blocul în care locuim noi. Sunt din aceeaşi generaţie. Noi nu am jucat cărţi, noi ne-am gândit să remodelăm interiorul garsonierei. Şi am făcut-o decis, cu determinare. În mod interesant, discuţiile, disputele, pretenţiile pe care fiecare încerca să le impună celuilalt pentru a conferi noului spaţiu un profil cât mai îmbietor, nu au fost lipsite de sens. Într-o zi, după ani de la povestea de mai sus, am primit vizita unor prieteni: un cuplu. G. era la Mangalia, împreună cu M. Rămas numai cu mine şi cu lucrurile mele, apartamentul recăpătase aspectul unei garsoniere. Atunci când le-am povestit că eu şi cu G. am gândit singuri tot designul interior (împreună cu tâmplarul care a executat mobila), el a reacţionat, rotindu-şi privirea prin încăpere: „Ciudat, la cum arată totul, aş fi zis că locuieşti singur... are un aer foarte masculin!“ Am trăit un sentiment ciudat, complex, în care se amestecau mândrie, speranţă, tristeţe, vinovăţie, teamă. Am „învins“, deci? Dar împotriva cui? Şi a ce? Acum mă gândesc că poate de aceea lucrurile împrăştiate ale lui M., scutecele lui lăsate temporar pe rafturile bibliotecii, ba, uneori, chiar prezenţa sa entropică şi revendicativă, par atât de violente în universul de linii drepte, bine conturate, relativ minimaliste ale mobilierului actual. Dacă aş fi lăsat-o pe G. să gândească un interior, ar fi fost sigur mai potrivit pentru lumea lui AZI! Iar „azi“ bat uşor la uşa metalică pe care am instalat-o în timpul modificărilor, în mână port punga cu şaorme ce-ncep să se răcească, G. îmi descuie şi eu pătrund într-un univers dens şi cald, pe care-l iubesc şi cu care mă lupt. Un univers cu păr roşcat şi ochi alungiţi, aproape asiatici, plini de viaţă şi de inocenţă - ca de lup.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu